Tag: blog

Blog

#StămAcasă | Despre responsabilitate în vremea pandemiei

April 7, 2020

Îţi mai aminteşti cum era viaţa înainte de pandemie? Cum niciodată nu aveam timp să spunem „stop“, să fim cu noi înşine, cu cei dragi, să ne bucurăm de pasiunile pe care le avem? Şi, dintr-o dată, avem timp, dar parcă timpul ăsta, odată ce-l avem, obligaţi de situaţie, brusc nu mai este atât de preţios. Din contră, uneori îl simţim ca pe o povară. 

Pentru a rămâne în siguranţă, e nevoie să fim cu picioarele pe pământ şi să continuăm să vedem partea plină a paharului. De-a lungul istoriei, omenirea a traversat perioade grele, iar oamenii au asistat neputincioşi, fără a putea să facă ceva. Războaiele, de exemplu, prezintă partea cea mai urâtă a umanităţii…

Situaţia de astăzi este gravă şi serioasă, însă tot ceea ce trebuie să facem mulţi dintre noi e atât de simplu! Să rămânem în casă, în confortul propriului cămin, cu acces permanent la informaţie, cu filmele şi cărţile pe care le iubim, cu glumele de pe reţelele de socializare, cu smartphone, laptop, tabletă, televizor…Cu toată tehnologia care ne ajută să rămânem în permanentă legătură cu cei dragi! Şi-atunci – e cazul să ne plângem?
E-adevărat că suntem neliniştiţi şi e normal să fim aşa, pentru că nu ştim ce va urma. Dar tocmai teama şi neliniştea ne pot pune în siguranţă, pentru că ele sunt cele care ne ajută să respectăm regulile. Şi, cu cât suntem mai riguroşi, cu atât reuşim să scurtăm perioada asta de incertitudine!
Stăm acasă pentru noi şi pentru oamenii dragi, pentru întreaga comunitate, dar şi pentru a uşura munca oamenilor din linia întâi, care nu se pot bucura de acest privilegiu!

Poate că este necesar, mai mult ca niciodată, să conştientizăm importanţa pe care grija faţă de bunăstarea semenilor şi a comunităţilor o are pentru propria noastră stare de bine.

În altă ordine de idei, ce bine că există tehnologia care ne ajută să rămânem împreună, desi suntem departe unii de ceilalţi, în aceste zile! Poate fi un motiv de fericire, nu-i aşa?

 

Blog

Despre jurnalism, viaţă şi clipe de fericire

May 21, 2018

Uşa redacţiei se deschide din nou, iar de dincolo de ea apare un alt chip trist. O femeie la vreo 50 de ani, cu privirea deznădăjduită. Pare învinsă de soarele ucigător al verii toride. Un singur pas şi chipul i se luminează: „Cred că am nimerit unde trebuie, nu-i aşa? Am fost peste tot, numai dumneavoastră mă mai puteţi ajuta!“.

Începe apoi să povestească, în lacrimi, că soţul, cu un picior amputat, a primit la reeveluare o pensie mai mică. Pentru că a fost reîncadrat în gradul de handicap. Habar n-are motivul, căci el tot fără un picior este. Comisia a decis asta, după ce l-a văzut ultima oară. Povesteşte dintr-o răsuflare şi adaugă, din când în când, că noi, jurnaliştii, am rămas ultima ei speranţă. Cum să nu fie aşa, când toată lumea i-a spus că în mod sigur îi vom rezolva problema?!

O asculţi, iar sufletul ţi se umple din nou de revoltă. Ai vrea s-o iei în braţe, dar e doar o străină care îşi pune toate speranţele în condeiul tău: „Nu-i aşa că o să mă ajutaţi?“. Ai vrea să-l ai în faţă pe medicul care a decis că unui om fără picior timpul îi vindecă neputinţa. Ai vrea să-l priveşti în ochi şi să-l întrebi cât de strâmbă-i este gândirea. Ai vrea…

E doar o poveste, din multele spuse, vorbite, scrise şi rescrise în redacţiile din România. Oameni nedreptăţiţi de stat, de viaţă, de hazard, care vin să-şi plângă nemulţumirea văzând în ochii jurnaliştilor luminiţa de la capătul tunelului.

La finalul fiecărei zile, când tragi linie, adormi cu poveştile astea-n suflet. Cu mâhnirea că articolul pe care l-ai scris ar putea schimba prea puţin. Că-i doar o picătură în oceanul nedreptăţii. Lupţi cu nepăsarea autorităţilor, lupţi cu ura gratuită a oamenilor, lupţi cu nemulţumirea lor c-ai făcut prea puţin, când chiar şi tu ţi-ai fi dorit să faci mai mult…

De multe ori îţi spui că era mai bine să alegi să faci altceva. Că-i prea multă frustrare, prea multă neputinţă, că multe din problemele oamenilor care-şi pun speranţa în tine le ai şi tu. Şi tot neputincios eşti.

Românii sunt cei mai nefericiţi dintre europeni, spun studiile. O fi musai să valideze cercetătorii ştirea asta? O vedem cu ochiul liber, pe stradă. O vedem în îngrijorarea tinerilor şi-n resemnarea bătrânilor, care-şi refuză dreptul la fericire şi se aşează cuminţi şi trişti pe un scaun, în anticamera morţii. O vedem chiar şi-n privirea ino-centă a copiilor neiubiţi.

Când scrii ani la rând despre oameni nedreptăţiţi, despre marea bubă fără leac din Sănătate, despre neputinţa părinţilor care nu au bani să-şi salveze copiii, despre autorităţi incompetente, despre nesimţire, despre nemulţumirile oamenilor, în general, ajungi să crezi că întreaga realitate-i în nuanţe de gri. Sau, simplu, că-i neagră.   Te-ntrebi dacă oamenii au şi poveşti frumoase, şi zâmbete, şi optimism. Şi speranţă. Şi-ţi doreşti să-i descoperi şi să le povesteşti şi altora despre ei.

Aşa a apărut proiectul CLIPE DE FERICIRE. Din dorinţa de a vorbi şi despre fericire! Despre viaţă, într-o lumină aparte. Despre oameni şi momente. Despre inspiraţie.

De ce într-un ziar? Pentru că ne place să stocăm amintiri, iar, peste ani, e poate singura dovadă a unor momente unice. Da, fiindcă fericirea e atât de fragilă! Ne-o aduce un suflet, o aromă, ne-o aduce căldura sau, dimpotrivă, răcoarea unei seri de vară. Ne-o aduce regăsirea unui suflet sau a unui obiect pierdut, ne-o aduce acel element ce completează puzzle-ul unei zile! Ne-o aduce un eveniment petrecut cu oameni dragi! Ne-o aduce o secundă sau o rază de soare. Sau un cuvânt.

(more…)

898 total views, no views today