Blog

...keep on smiling!
Blog

Despre jurnalism, viaţă şi clipe de fericire

May 21, 2018

Uşa redacţiei se deschide din nou, iar de dincolo de ea apare un alt chip trist. O femeie la vreo 50 de ani, cu privirea deznădăjduită. Pare învinsă de soarele ucigător al verii toride. Un singur pas şi chipul i se luminează: „Cred că am nimerit unde trebuie, nu-i aşa? Am fost peste tot, numai dumneavoastră mă mai puteţi ajuta!“.

Începe apoi să povestească, în lacrimi, că soţul, cu un picior amputat, a primit la reeveluare o pensie mai mică. Pentru că a fost reîncadrat în gradul de handicap. Habar n-are motivul, căci el tot fără un picior este. Comisia a decis asta, după ce l-a văzut ultima oară. Povesteşte dintr-o răsuflare şi adaugă, din când în când, că noi, jurnaliştii, am rămas ultima ei speranţă. Cum să nu fie aşa, când toată lumea i-a spus că în mod sigur îi vom rezolva problema?!

O asculţi, iar sufletul ţi se umple din nou de revoltă. Ai vrea s-o iei în braţe, dar e doar o străină care îşi pune toate speranţele în condeiul tău: „Nu-i aşa că o să mă ajutaţi?“. Ai vrea să-l ai în faţă pe medicul care a decis că unui om fără picior timpul îi vindecă neputinţa. Ai vrea să-l priveşti în ochi şi să-l întrebi cât de strâmbă-i este gândirea. Ai vrea…

E doar o poveste, din multele spuse, vorbite, scrise şi rescrise în redacţiile din România. Oameni nedreptăţiţi de stat, de viaţă, de hazard, care vin să-şi plângă nemulţumirea văzând în ochii jurnaliştilor luminiţa de la capătul tunelului.

La finalul fiecărei zile, când tragi linie, adormi cu poveştile astea-n suflet. Cu mâhnirea că articolul pe care l-ai scris ar putea schimba prea puţin. Că-i doar o picătură în oceanul nedreptăţii. Lupţi cu nepăsarea autorităţilor, lupţi cu ura gratuită a oamenilor, lupţi cu nemulţumirea lor c-ai făcut prea puţin, când chiar şi tu ţi-ai fi dorit să faci mai mult…

De multe ori îţi spui că era mai bine să alegi să faci altceva. Că-i prea multă frustrare, prea multă neputinţă, că multe din problemele oamenilor care-şi pun speranţa în tine le ai şi tu. Şi tot neputincios eşti.

Românii sunt cei mai nefericiţi dintre europeni, spun studiile. O fi musai să valideze cercetătorii ştirea asta? O vedem cu ochiul liber, pe stradă. O vedem în îngrijorarea tinerilor şi-n resemnarea bătrânilor, care-şi refuză dreptul la fericire şi se aşează cuminţi şi trişti pe un scaun, în anticamera morţii. O vedem chiar şi-n privirea ino-centă a copiilor neiubiţi.

Când scrii ani la rând despre oameni nedreptăţiţi, despre marea bubă fără leac din Sănătate, despre neputinţa părinţilor care nu au bani să-şi salveze copiii, despre autorităţi incompetente, despre nesimţire, despre nemulţumirile oamenilor, în general, ajungi să crezi că întreaga realitate-i în nuanţe de gri. Sau, simplu, că-i neagră.   Te-ntrebi dacă oamenii au şi poveşti frumoase, şi zâmbete, şi optimism. Şi speranţă. Şi-ţi doreşti să-i descoperi şi să le povesteşti şi altora despre ei.

Aşa a apărut proiectul CLIPE DE FERICIRE. Din dorinţa de a vorbi şi despre fericire! Despre viaţă, într-o lumină aparte. Despre oameni şi momente. Despre inspiraţie.

De ce într-un ziar? Pentru că ne place să stocăm amintiri, iar, peste ani, e poate singura dovadă a unor momente unice. Da, fiindcă fericirea e atât de fragilă! Ne-o aduce un suflet, o aromă, ne-o aduce căldura sau, dimpotrivă, răcoarea unei seri de vară. Ne-o aduce regăsirea unui suflet sau a unui obiect pierdut, ne-o aduce acel element ce completează puzzle-ul unei zile! Ne-o aduce un eveniment petrecut cu oameni dragi! Ne-o aduce o secundă sau o rază de soare. Sau un cuvânt.

Păstrăm pentru totdeauna amintiri frumoase, pe care le rulăm, din când în când, prin faţa ochilor, pasămite pentru a ne da o stare de bine. Dar un ziar care să descrie exact aşa cum am simţit atunci e cea mai bună mărturie a fericirii! Chiar dacă, peste ani, altceva (sau altcineva) o să-ţi aducă fericirea…

Nu ştiu dacă fericirea se învaţă sau dacă există arta de a fi fericit. Ştiu însă că putem alege să schimbăm percepţia asupra realităţii. Iar blogul ăsta sper să vă fie sursă de inspiraţie!

Dup-atâta călătorie în viaţa reală, a celor mulţi, pot spune că am învăţat de la oamenii pe care i-am cunoscut că viaţa-i prea scurtă pentru a fi nefericiţi!

819 total views, 1 views today

Alina Enache
Jurnalist din 2005. Colecţionar de poveşti frumoase.

Write a Comment